Arhiva pentru "Calatorii" Categoria

Tura foto in Poienile Izei – Maramures

De foarte multă vreme îmi doream să ajung in Maramureș. Datorită lui Vali, anul acesta am reușit să ajung pentru 3 zile. Avand în vedere că de la Timișoara sunt peste 400km, drumul a fost obositor si parcă nu se mai termina, însă ceea ce am găsit acolo a fost peste așteptări și cu siguranță a meritat.

În primul rând mi-au plăcut oamenii. Deschiși, zâmbitori și primitori, gata oricând să îți povestească despre lumea lor. Obișnuiți cu turiștii, nu a trebuit să îi rugăm prea mult până a se lăsa fotografiați. Tradiția are încă o mare valoare pentru ei, drept urmare Duminica, Poienile Izei a fost inundat de oameni îmbrăcați tradițional, mulți veniți de la oraș pentru a participa la Sarbătoarea Sfintei Paraschiva.

Peisajele Maramureșului sunt de-a dreptul surpinzătoare, cu atât mai mult pentru cineva care locuiește la câmpie. Frumoase sate răsar printre dealurile adesea cuprinse de ceață dimineața și scăldate în lumina caldă a asfințitului. Aici timpul parcă a stat în loc. Deși se mai păstrează încă mult din arhitectura tradițională, cu case vechi din lemn și celebrele porți maramureșene, încep să își facă apariția și casele etajate cu porți de fier forjat. Acestea însă, deși frumoase, reușesc să rupă continuitatea locului și să trezescă trecătorul din adânca visare indusă de farmecul maramureșean.

 

 

Zoolandia – safari

La marginea orașului Fasano, Italia am descoperit o interesantă gradină zoologică de tip safari – în care accesul se face cu autoturismul. În plimbarea făcută printre animale am facut o mică colecție de fotografii.

 

Rasarit de soare la Marea Adriatică

Deşi am fost în vacanţă, am reuşit să mă trezesc de trei ori pentru a merge pe plaja. Astfel am avut ocazia să surprind câteva imagini interesante.

 

Transfagarasanul la limita dintre anotimpuri

În ultima zi a lunii aprilie, am avut ocazia de a urca pe Transfăgărăşan cu telecabina. Cum nu mai fusesem iarna de ani buni, şi niciodată la confluenţa a două anotimpuri, peisajul pe care l-am găsit acolo a fost pur şi simplu uimitor. Suficient de cald pentru a sta in pantaloni scurţi şi tricou, dar şi suficientă zăpadă pentru amatorii de senzatii tari pentru a da o ultimă tura pe munţi.

Costul transportului cu telecabina este de 40 lei/persoană dus întors şi 30 lei pentru copiii peste 12 ani.

 

Cheile Nerei. Tura de toamna

Au trecut cateva luni bune de la ultima vizita pe Cheile Nerei. Locul, l-am descoperit in primavara, si am ramas profund impresionat de frumusetea-i. Lunile au trecut si mereu ma gandeam sa revin in acele locuri minunate pentru a fotografia frumoasele cascade.

Toamna mi-a prilejuit bucuria de a revenii. Asteptarile au fost foarte mari, intrucat ma gandeam ca frunza ruginita a padurii vor da fotografiilor mele un aer aparte. Ceea ce am gasit acolo m-a surprins in general placut. Am si avut noroc de o vreme superba, fiind peste 18 grade si un soare minunat. Singura problema pe care am intalnit-o a fost ca doua din cele  trei mai mari cascade erau complet secate. Se pare ca lipsa precipitatiilor de peste vara s-a resimtit si acum. Cel mai rau mi-a parut dupa cascadele in trepte de langa Lacul Ochiul Bei. Aici doream foarte mult sa fac cateva poze, intrucat cele din primavara nu m-au multumit pe deplin.

Singura dintre cascade care mai avea apa, si pe care am regasit-o parca si mai frumoasa, este cascada “La Vaioaga”. In rest, am surprins cateva cadre de toamna destul de interesante. Ce a iesit puteti vedea mai jos:

Hergelia de Lipiţani de la Sâmbăta de Jos

Am facut de nenumărate ori drumul de la Sibiu la Braşov pe DN1, fără să observ un punct de atracţie deosebit. În localitatea Sâmbăta de Jos, in curtea Palatului Brukental, există cea mai mare herghelie de cal lipiţan din România.

Herghelia poate fii vizitată de Luni până Vineri între orele 10 – 16. Biletul de costă 9 lei si se pot vizita Grajdul de armăsari reproducători, Secţia de iepe şi o expoziţie de fotografie.

Pentru grupuri organizate, dar numai pe baza unei rezervări din timp se poate organiza un show în cadrul căruia sunt prezentate numere de dresaj, călărie şi atelaj. Preţul pentru un show este de 1500 lei + TVA.

 

Transalpina – exemplul ca se poate

Cand am vizitat Transfagarasanul pentru prima data in 2005, ma intrebam daca in zilele noastre ar mai fii cineva capabil si disponibil financiar pentru un asemenea efort. Soseaua denumita generic Transalpina este dovada vie a faptului ca atunci cand vrei cu adevarat ceva poti face.

S-a scris foarte mult in ultima vreme despre frumusetea, salbaticia si  mai ales de interesul neasteptat de mare al turistilor pentru aceasta zona. Avand in vedere ca drumul inca nu este dat in folosinta in mod oficial turistii vin valuri – valuri, dupa unele surse chiar mai multi decat pe Transfagarasan.

Pe data de 24 august am avut si eu ocazia sa parcurg drumul dinspre Sebes spre Novaci. Drumul incepe cum nu se poate mai frumos, serpuind printr-o vale cu apa de munte, intr-un loc unde padurea aproape ca vine peste tine. Pentru cineva care traieste la campie de mai multi ani, este un peisaj de vis. Pentru unul care traieste intr-un aglomeratie urbana poluata, aerul curat de aici este o adevarata desfatare. Peisajul insa nu este unul extrem de spectaculos in aceasta parte a drumului. Nu exista puncte de belvedere din care sa poti vedea zarile, poate si pentru ca esti inca la poalele muntilor. Drumul este inca in lucru. Practic aici am intalnit drumul cel mai rau de pe tot traseul. Spun drum rau in comparatie cu ce a urmat. Desii exista multe portiuni neasfaltate, ele alterneaza cu portiuni finalizate. Se lucreaza la multe podete si la intarirea malurilor. Acolo unde a fost posibil s-a asfaltat, unde nu se lucreaza si drumul este proaspat pietruit. Poti urca lejer cu orice masina. Nu ai nevoie de masina de teren sau o masina prea inalta. Citisem pe unele forumuri ca drumul ar fii greu abordabil cu o masina in aceste zone. Nu este insa adevarat, drumul e circulabil, nu mai rau decat strazile neasfaltate din orase sau comune. La un moment dat exista un podet de lemn peste care trebuie sa treci. Aici exista o varianta ocolitoare, care insa nu este semnalizata si nu o vezi decat dupa ce ai trecut podetul. Cel putin asa am patit eu. Podetul arata rau de tot, dar cum in fata mea urcasera si coborasera mai multe betoniere eram sigur ca va rezista. Nu stiam insa ca ele ocoleau podetul. Oricum am trecut cu bine.

Primul punct spectaculos oferit privirii este Barajul si Lacul Oasa. Peisajul este alterat doar de calitatea indoielnica a drumului.  Exista cateva poduri pe care trebuie sa le treci cu grija. Zona este exploatata din punct de vedere turistic de mai multi ani, existand aici mai multe cabane si pensiuni.

Drumul ne duce in cele din urma la Obarsia Lotrului. Aici intalnim un peisaj pe cat de straniu pe atat de incitant. O gramada de oameni cu corturi pe marginea drumului, printre copaci, practic oriunde gaseai un loc. Socant este ca unii stau in corturi vechi sau rupte, acoperite cu folii de nailon iar altii in corturi improvizate din cativa pari, paturi si bineninteles o folie. Cum toti erau cam bronzati si nu aveau un aspect prea prietenos nu am oprit in zona. Ce m-a intrigat era faptul ca nu imi dadeam seama daca aceea era o tabara nomada, o tabara muncitorilor sau puri si simplu oameni veniti la iarba verde.

La Obarsia Lotrului se intersecteaza 3 mari drumuri. Cel de la Sebes, pe care venisem si eu, drumul de la Voineasa – Ramnicu Valcea si drumul de la Petrosani. Acesta din urma avea doar 30 kilometrii insa nu cred ca este circulabil cu orice masina. Posibil sa fie si el in lucru.

Daca vii dinspre Sebes, La Obarsia Lotrului trebuie sa o iei spre Petrosani cativa kilometrii, dupa care pe partea stanga vei gasii un indicator cu ruta Obarşia Lotrului – Rânca, drum care figureaza închis.

De la Obârşia Lotrului începe partea cea mai frumoasă din Transalpina. Prima parte a drumului urca brusc un munte, prin pădure, pe nişte serpentine de îţi taie respiraţia. Unele curbe sunt atât de abrupte şi de stânse încât ai impresia că nu vei reuşii să le urci.

Aproape de vârful muntelui, se lucra la turnarea celui de+al doilea strat de asfalt. Se circula alternativ. Circulaţia era dirijată de câţiva muncitori. Singurul lucru neplăcut era ca ne opriseră pe o pantă atât de abruptă încât frâna de mână abia facea faţă. Cred că şi în picioare ai fii avut dificultăţi acolo. La pornirea circulaţiei, m-am amuzat teribil de cei din faţa mea, cârora pe rând, la plecare le-a murit motorul. Hotărât să le demonstrez că se poate şi dorind să-mi dovedesc măiestria în arta şofatului îmi vine şi mie rândul. Pe cât de înfumurat şi plin de mine am plecat de pe loc, pe atât de repde m-am dezumflat în momentul în care motorul maşinii mele a hotărât să se oprească. Am reuşit din a doua încercare, ca toţi cei dinaintea mea. Intrigat am urmărit in oglinda retrovizoare startul celui din spatele meu şi am simţit o diabolică plăcere când am vazut că a făcut la fel.

Drumul continuă pe crestele munţilor. Aici peisajul devine deja spectaculos. Adrenalina este la maxim, sporită şi de lipsa parapeţilor de pe marginea drumului. Din păcate nu există prea multe zone în care să poţi opri pentru a admira priveliştea, întrucăt drumul este înnălţat destul de mult prin cele 2 sau 3 straturi de asfalt şi nu prea poţi opri pe margine. Sper că la finalizare se vor mai schimba lucrurile.

De aici până la Rânca drumul continua spectaculos, urcând şi apoi coborând prin văile munţilor. Peisajul este atât de spectaculos şi atât de frumos, încât cu greu îţi poţi crede ochilor că ai ajuns atât de confortabil într-un asemenea loc şi la o asemenea altitudine.

Staţiunea Rânca nu se remarcă printr-o deosebită grijă arhiecturală. Sunt foarte multe vile construite acolo, există şi multe pensiuni, însă nu am putu să remarc faptul ca nu există locuri de parcare. Mi se pare abrurd să construieşti pensiuni cu 2-3 etaje, una lângă alta, la câtiva metrii de drum, fără să amenajezi o parcare pentru turiştii care-ţi vor călca pragul.

Coborând de la Rânca spre Novaci, drumul nu mai pare atât de spectaculos dar este bine întreţinut şi suficient de larg. Aici, drumul este construit de mai mulţi ani, aşa că există parapeţi de beton pe partea cu valea. Din păcate nu pea sunt amenajate parcări în locuri de belvedere. Cele câteva pe care le-am găsit erau majoritatea in zone împădurite.

Transalpina este un traseu care merita facut. Cand drumul va fi complet finalizat va fi o adevarata placere si avand in vedere interesul arătat încă de pe acum, sunt convis că zona va exploda din punct de vedere turistic. Nu pot totuşi să nu îmi exprim îngrijorarea în ceea ce priveşte impactul pe care îl va avea aceesibilitatea acestor locuri atât de frumoase. Nu aş vrea să revăd aici lucrurile care m-au dezamăgit le ultima vizită pe Transfăgăraşan.


În încheiere, vreau să atrag atenţia asupra unui site despre Transalpina, unde veţi găsii cu siguranţi multe informaţii utile pentru a putea pregătii din timp drumul vostru.

 

Cum se face turism in Romania

In ultimele 2 saptamani am avut placerea de a face un mic tur al tarii. Traseul parcurs a fost urmatorul: am plecat din Timisoara spre Sebes, am trecut Transalpina – Amara – Gura Portitei – Piatra Neamt – Sapanta – Satu Mare – Oradea – Arad si inapoi in Timisoara. In total o calatorie de 2500 km.
Pe parcursul celor doua saptamani, am avut ocazia de a experimenta variate modalitati de cazare de la campatul free sau in campinguri amenajate pana la cazarea in pensiuni sau tentative la hoteluri.
Trecand prin atatea locuri am vazut statiuni o data glorii ale turismului, ajunse acum in paragina; zone minunate dar neexploatate, dar si zone foarte bine puse in valoare. Despre toate acestea voi scrie in perioada urmatoare intrucat am o gramada de informatii si mai ales fotografii.
Indiferent de ce zona a tarii vorbim, un lucru ramane constant. Nesimtirea. Nesimtirea turistilor care nu se gandesc ca vor mai trece si altii pe acolo sau poate chiar ei.
La Gura Portitei de exemplu am mers fiindca auzisem ca este un loc aproape salbatic, rupt oarecum de civilizatie. Aici ma gandeam ca voi gasii un anumit tip de oameni insa dezamagirea a fost mare. Am gasit aceeasi mancatori de seminte pe plaja, aceleasi mucuri de tigara aruncate in nisip si aceleasi peturi, prea grele pentru a fii duse goale pana la primul tomberon. In zona amenajata a complexului exitau pubele, asa ca aici ramane doar problema mucurilor si semintelor.
Un alt loc in care am gasit o realitate neplacuta a fost in zona manastirilor din Moldova. In zonele accesibile cu masina gasim lucruri cunoscute. Desi exista o parcare la 100 de metrii de intrarea in manastire, sunt suficienti soferi care incearca sa opreasca pe orice loc liber cat mai aproape de poarta manastirii. Nici barierele, nici semnele, nici mesajele de avertizare par a nu-i oprii. Daca este un locsor pe langa bariera suficient de larg sa incapa masina atunci trebuie incercat.
Urcand spre Agapia Veche prin padure si pe un drum forestier greu accesibil masinilor aveam sa am din nou cateva surprize neplacute. Drumul fiind greu accedibil ma gandeam ca nu foarte multa lume urca pana acolo. Dealtfel cam asa a si fost. Pe drum nu ne-am intalnici cu nici un turist. Doar cu cateva maicute ce coborau de la Manastire. Au trecut totusi doua mertane pe langa noi in drumul nostru de aproximativ 40 minute.
Pe deumul de urcare sunt pe alocuri amenajate spatii de odihna. Cateva bancute pe care pelerinii sa isi poata trage sufletul intrucat urcusul nu e tocmai usor. In jurul acestor locuri am gasit aceleasi marturii ale trecerii omului. Ambalaje, pampersi, tot felul de resturi, peturi si doze de bere. Acestea din urma m-au socat cel mai tare. Cum adica sa bei bere in pelerinaj spre manastire!? Cine face asta!?
La intrarea in manastire gasesc trei mesaje : “nu intrati cu masina in curtea manastirii”, “manastirea nu asigura securitatea masinilor parcate” si “Atentie! se sparg masini”. Ultimul a fost cel mai socant. Nu imi pot imagina pe cineva urcand atata drum doar ca sa sparga cele 2-3 masini care se aventureaza intr-o zi pana aici.
Poate sunt eu un ciudat, un neadaptat, dar ideea mea despre un comportament normal este cu totul alta. Pe langa toate aceste aspecte negative au fost si multe lucruri foarte frumoase care au facut sa merite cele doua saptamani petrecute in Romania. Despre toate acestea voi scrie in perioada urmatoare.

Transfăgărășan 2011 de la extaz la dezamgire

Weekendul trecut am avut însârșit ocazia să merg cu mașina pe Transfăgărășan. De mai mulți ani avem planificat acest drum, însă pâna anul ăsta nu s-a legat nicicum.

Traseul a fost următorul Sibiu – Bâlea Lac – Vidraru – Curtea de Argeș. Am ajuns în zona cabanei Bâlea Cascadă undeva în jurul orei 10 dimineața. Locul era deja plin de mașini, parcate pe marginea drumului. Micuța parcare aflată în fața cabanei era pur și simplu sufocată. Nu am oprit aici din cauză ca nu am găsit un loc de parcare iar coloana de mașini oprite pe ambele margini ale drumului continua destul de mult. Am făcut în schimb mai multe opriri in locuri din care se putea observa foarte bine atât valea pe care o lăsam în urmă căt și munții ce ne așteptau în față.

Drumul până la Bâlea Lac este neașteptat de bun. Fiind sâmbătă a fost foarte multă lume. Nu mă așteptam să fie trafic așa mare, se circula aproape bară la bară în anumite locuri, parcările de pe marginea drumului erau majoritatea pline, iar pe unde se gasea câte un platou cât de cât drept, erau oameni cu corturi. Asta din urma a fost cred, cea mai mare surpriza.

Am avut noroc de o zi insorita, dar și cu câțiva nori numai perfecți pentru a realiza câteva fotografii pe drum.

Ajuns aproape de Bâlea Lac, am prins un mic ambuteiaj. Unii încercau să coboare, alții din spate depășeau, deși abia era loc să treacă 2 mașini una pe lângă alta. Cum locurile de parcare sunt puține și probabil și din cauză că erau cu plată, foarte multe mașini erau oprite pe marginea drumului.

Există două parcări sus, una pe stânga și alta pe dreapta drumului. Parcarea costă 5 lei pe zi pentru mașinile mici. Am reușit fără prea mult efort să prind un loc, intrucât ieșeau destul de des mașini din parcare.

Am lăsat mașina în parcare și am facut o mică plimbare prin zona. Peisajul pe partea Sibiană a Tranfăgărășanului este de-a dreptul spectaculoasă. Drumul care șerpuiește în încercarea de a ajunge până în vârf, oferă o priveliște extraordinară. Aproape că nu îți vine să crezi că există cu adevărat. Cu atât mai mult cu cât e al nostru. Din păcate zona și-a pierdut din sălbăticie. Omul a reușit să distruga frumusețea locului prin mizeria lăsată în urmă prin parcări, la marginea drumului sau pe unde au stat cu cortul. Până și pe Bâlea Lac pluteau mai multe peturi de plastic. Nu mai zic de inscripțiile de pe stânci. Dacă reușești totuși să treci peste toate acestea, locul este cu adevărat frumos. E unul din puținele locuri din țara în care poți să ajungi la o asemenea altitudine cu așa de puțin efort. La amiază am mâncat la Cabana Bâlea Lac, apoi am continuat drumul.

La prânz, drumul era aproape blocat pe ambele părti ale Transfăgărășanului pe o lungime de mai mulți kilometrii pe sensul de urcare.

Drumul pe partea argeșeană nu este atât de spectaculos din punct de vedere al peisajului, însă oferă o serie de peisaje plăcute privirii. Sunt mai multe cascade pe lângă drumul de coborâre. Majoritatea și-au păstrat frumusețea însa Cascada la Capra am găsit un peisaj și o atmosefră de bâlci care m-a dezgustat. Cascada în sine este spectaculoasă și aproape că se varsă pe drum. Probabil acesta este și motivul pentru care toată lumea se oprește să facă o poză și eventual să mai scrie un nume pe stânci. Comerciații au simțit si ei locul așa ca marginea drumului este plin pe ambele părți de tarabe. Văzând atmosfera de acolo am trecut repede mai departe fără să mai opresc. Chiar nu îmi doresc o amintire dintr-un asemenea loc.

La câtev sute de metrii mai jos, există pe partea stângă o altă cascadă superbă.  Din drum se vede doar o parte a ei. Aici am gasit cu adevărat un loc frumos. Liniște, zero inscripții și un peisaj sălbatic și aproape neatins.

În continuare drumul este destul de bun până în coada lacului de la Barajul Vidraru. De aici lucrurile se complică. Pare să fie un drum în lucru însă pare abandonat. Șanțuri, tranșee, gropi tehnologice… găsești aici toată gama. Numa Jeep să ai.


Am mai făcut o oprire la Barajul Vidraru.  După ce pe mai mulți kilometrii, mașinile erau oprite pe marginea drumului, am reușit să prind un loc în apropierea locului unde se urcă spre Statuia lui Prometeu. După ce îmi dovedesc măiestria printr-o parcare laterală într-un loc îngust, imi adun câteva lucruri și plec în ideea de a urca spre statuie. Nu apuc să fac decât câțiva pași de la mașină că… hop… apare și organu hotarât să faca ordine și să combată criminalitatea. Încercă să-mi explice el că nu am voie să parchez acolo. Îi arăt coloana de mașini deja oprite și întreb unde să las mașina dacă nu e nici o parcare. Organu trage aer în piept și-mi arată frumos cu degetu că pe partea cealaltă a barajului este o parcare, și să opresc acolo dacă găsesc loc. Acum era logic că loc no să găsesc și după ce mă exprim, dă din umeri și ace o moacă de parcă-mi zicea că pot să merg mai departe.

Ca să nu mă pun contra legii și cum cheful de a mai vizita ceva prin zona mi s-a tăiat brusc, mă întorc la mașină și imi continui drumul. Parcare cea vestită, nu avea mai mult de 10 locuri, iar in zona aia erau cel putin 30 -40 mașini oprite care peunde. Enervat de atitudinea organului, dar resemnat cu ideea că s-a respectat legea și că prezența mea acolo nu va pune în pericol siguranța traficului și a turiștilor din zonă, îmi aduc aminte de un loc perfect unde pot oprii. Acasă!

Sarmizegetusa Regia un loc uitat de lume

Saptamana trecuta am avut ocazia sa fac o mica excursie la situl Sarmizegetusa Regia. Fusesem cu multi ani in urma, intr-o excursie cu scoala, asa ca nu prea mai tineam minte mare lucru. Documentandu-ma inainte de plecare, am gasit mai multe articole despre starea jalnica a drumului si a obiectivuluiin general. Exact cu o saptamana inainte a fos si Boc pe acolo. Rezultatul vizitiei a fost unul tipc romanesc. S-a infiintat o comisie.

Dar sa las problemele politice pentru specialisti si sa va povestesc experienta mea. Accesul spre fost capitala a Daciei se face din localitatea Orăștie înspre Costești. Pâna aici drumul este asfaltat și există indicatoare (spre Costești), suficiente pentru a găsi localitatea. După Costești, drumul urmat ne duce spre Grădiștea Muncelului și există câteva indicatoare spre Sarmizegetusa Regia. Suficiente pentru a nu te rătăcii. Din puncul în care se termină asfaltul, sunt circa 17 kilometrii pana la Sarmizegetusa. Acest drum, eu unul, l-am parcurs in mai bine de o oră. Pe lângă faptul că drumul este neasfaltat, există foarte multe gropi destul de adânci. Eu unul nu aș urca a doua oara cu mașina. De altfel, am rămas surpins de faptul că locanicii aveau în proporție de 90% mașini de teren. Suzuki Vitara pare sa fie mașina națională în zonă. Se vede faptu, că strămoșii le-au lăsat o “moștenire importantă“.

După localitatea Grădiștea Muncelului, traseul urmează un drum forestier, spre surpinderea mea mult mai bun decât cel de pâna acolo. De aici mai sunt circa 5 kilometrii. Drumul are mai multe pante destul de abrute, nu imposibil de urcat însa cu mașina. Există și câteva petece de asfalt în jurul unor poduri, presupun recent reabilitate. Cu aproximativ un kilometru înaintea cetății există o curbă la 90 grade, pe care nu ai cum să o iei din prima, mai ales când te întâlnești acolo cu câteva mașini care se chinuie sa ia curba la coborâre. Noroc că există un mic platou acolo care îți permite să faci manevrele necesare. Drumul continuă apoi pâna la intrarea de Vest a sitului arheologic. Aici este amenajată o mica parcare. Spre surpinderea mea parcarea era plină și erau destul de mulți turiști. De la mulți am auzit însă faptul că le pare rău că s-au aventurat pe asemenea drumuri. Eu unul nu pot spune că regret, pentru că mi-am făcut damblaua. Dar nici nu mai urc până nu se asfaltează.

Cetatea dacică Sarmizegetusa, sau ce exista acolo acum, e puțin dezamăgitoare. După ce faci foarte mult timp pe drum nu găsești decât o pancardă la intrare cu regulile de vizitare, mult prea lungă ca cineva să o și cinteasca. Lângă vestigii, nu găsești decât niște tăblițe cu numele, dar nici o altă informație care să aducă puțină lumină asupra locurilor. Așa că nu rămâne decât să faci un brainstorming cu partenerii de aventură, să-și aduca fiecare aminte ce mai știe de pe la școală despre capitala Daciei și eventual, să tragi cu urechea la explicațiile pe care le mai dau unii excursioniști mai mult sau mai puțin instruiți. Ca să nu scriu prostii, mai bine cititi pe wiki despre istoria Sarmizegetusa.

Ca și concluzie: a meritat vizita, e mare păcat că nu e întreținut și voi merge cu drag oridecâteori voi putea atâta timp cât drumul va fii asfaltat sau voi avea un jeep.